Menu

Parca a trecut o vesnicie de atunci

Alina, mama unui dulcinel in varsta de 2 ani si 6 luni la debut:

DEBUTUL ? Parca a trecut o vesnicie de atunci ...parca ne-am nascut cu "prietenul" nostru, diabetul... nu mai stiu cum e sa traiesti fara aceasta afectiune, desi au trecut doar 2 ani si jumatate. E greu de descris ce simti in acel moment. Numai cine trece prin aceasta experienta intelege.

Dupa 2 saptamani de spitalizare in care nu am stiut ce e cu mine si in care puiul meu era total bulversat si chinuit, dupa 2 saptamani in care informatia venea buluc peste noi, am ajuns acasa, fara glucometru, fara experienta, fara glucagon, fara ace, fara nimic ...Eram disperata, traiam un cumul de sentimente, eram furioasa, trista, plangeam fara incetare, eram speriata, ingrozita chiar. Daca am fi pregatite pentru o astfel de experienta poate ca am suporta debutul acestei afectiuni mai usor, desi, sincer, nu cred ca cineva poate fi pregatit vreodata. Ce m-a durut cel mai tare a fost cand domnul Profesor mi-a spus diagnosticul : DIABET TIP 1 DEPENDENT DE INSULINA PE VIATA. Stiam cate ceva despre acest tip de diabet dar, cand a spus PE VIATA, am inmarmurit si, ore in sir, parca un tren trecea peste mine intr-un mod mult prea insistent si prea greu de suportat.

“Salvarea” noastra a fost Ioana (www.noisidiabetul.ro). Am aflat de blog, de minunata noastra Doamna Doctor si de experienta altor mamici. Trebuie sa recunosc ca sunt o norocoasa ca am intalnit oameni minunati si ca am reusit sa ies din acel cerc vicios din care credeam ca nu voi iesi niciodata. O iubesc pe Doaman Doctor care pentru mine insuseste toate "functiile" posibile, este in primul rand un om minunat si cu o reala valoare, este o fiinta care se dedica trup si suflet si iubeste tot ce face, este, daca pot spune asa, confortul meu psihic si nu numai. O iubesc si pe Ioana, care investeste timp, dragoste si pune suflet pentru ca noi, mamicile, si puii nostril sa suferim cat mai putin si sa stim cat mai multe. Fara de ea nu ajungeam acum in acest grup minunat. La iubesc si pe celelalte mamici “de suferinta”, intre care s-au legat stranse prietenii. Acum suntem o FAMILIE mare, asa cum spune Doamna Doctor si e mare lucru. Noi...suntem bine, ne parcurgem firul vietii normal, cu glicemii mai mari sau mai mici dar cu liniste in suflet stiind ca oricand si oriunde am fi exista cineva care la capatul celulalt fir ne va raspunde si ne va incuraja, ne va sfatui si ne va ajuta sa ajungem mereu pe drumul cel drept si bun.

Si nu uitati, dragi parinti ! Dumnezeu ne iubeste, trebuie doar sa ii cerem ajutor si putere sa trecem peste toate incercarile acestei vieti. Dupa ploi si furtuni iese si soarele. La noi asa a fost!

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.