Menu

Imi aduc aminte dimineata aceea ...

Paula, mama unei dulcinee in varsta de 6 ani la debut:

Despre debut ... imi aduc aminte dimineata aceea de 17 octombrie de parca a fost ieri...Dupa ce copila mea s-a trezit de doua ori peste noapte sa mearga la toaleta, cand ne-am trezit sa ne pregatim de serviciu si de scoala am hotarat sa-i verificam glicemia (aveam in casa glucometrul folosit de sotul meu, depistat cu diabet tip 2 pe cand fetita noastra avea 4 ani).

Aveam amandoi trupurile inghetate, ne citeam in ochi unul altuia teama de parca stiam déjà raspunsul... setae si urinarile frecvente erau semen ale diabetului... am alergat-o prin camera incercand s-o convingem ca nu va durea decat putin, sa-i explicam ca trebuie sa punem o picatura mica-mica pe acea lamella, ca la microscopul la care ea studia gelul de baie si scamele de pe covor...” De ce, mami ? De ce trebuie sa faci asta ?” ma intreba plangand puiul meu... Am reusit...Am intepenit privind glucometrul ! 207 mg/dl! Mi-am luat copilul in brate si am inceput sa plang. L-am sunat apoi pe doctorul sufletului meu si al copilei mele la vremea aceea, doctorul Cirstoveanu.Mi-a spus : “ nu vreau sa va sperii dar veniti cu ea acum la Marie Curie la dna dr Mihu, etaj 6, sectia diabet si vorbim apoi”.Am plecat la spital si acolo am ramas pana marti, cand eram pregatite sa plecam acasa si sa ne “descurcam” singuri...

Imi aduc aminte ca ne plimbam prin curtea spitalului, vorbeam dar nu ma auzeam, eram acolo dar nu stiam ca sunt... intr-una din zile am lasat copilul in salon cu sotul meu si am plecat la cabinetul doamnei doctor sa mai vorbesc cu dansa despre ce si cum sa fac. Cand am iesit de acolo am privit icoanele pictate pe peretii holului sectiei de diabet si m-am prabusit plangand... nu stiu cat am sta acolo, mi-am dat seama la un moment dat ca TOT CE MI-AM DORIT DE LA VIATA, copila mea, era langa mine, in genunchi, si-mi spunea : “ nu plange, mami! Ai vazut copiii din curtea spitalului in carucioare, ei nu pot merge, nu vorbesc, eu sunt bine, fac doar niste injectii!” Plecase din salon sa ma caute si m-a gasit acolo si a simtit nevoia sa ma incurajeze... ca o mama pe copilul ei.

Vreme de un an am studiat Internetul cautand solutii; cu cateva luni inainte fusesem avansata in pozitia de director vanzari la societatea la care eram angajata si trebuia sa imi fac treaba bine, sa nu ma gandesc prea mult la problemele mele, sa zambesc tuturor sis a am intalniri cu colaboratorii nostril, insa in fiecare seara ma urcam in masina sa plec catre casa si tot drumul plangeam si speram sa fie doar un cosmar si in curand sa ma trezesc din el. Pana intr-o seara, la aproape un an de la debut, cand am parcat masina in fata blocului in care locuiam, mi-am sters lacrimile ca in fiecare seara, mi-am “luat” zambetul ca in fiecare seara si m-a cutremurat un gand : cum am ajuns déjà acasa ? Nu stiam pe ce strazi am circulat , “probabil aceleasi”- am incercat sa ma linistesc singura. Bine, dar la ce semafoare am oprit ? cui am cedat trecerea ? ce am vazut in drumul meu spre casa ?! Dar ieri ? NIMIC. Nu-mi aduceam aminte nimic, in fiecare seara drumul spre casa imi era necunoscut. Atunci m-am trezit din “inconstienta”, putea intra o alta masina in mine ca sigur n-as fi stiut, n-as fi reactionat, nu aveam voie sa mor, copilul meu are nevoie de mine ... eram ca un robot toata ziua la serviciu si in drumul spre casa eram doar eu cu mine, cu intrebarile si rugile mele catre Dumnezeu.

Au urmat sedintele la homeopat si a urmat si un altfel de tratament cu “pancreatinum”, “insulinum”, am mers la psiholog(...), la piramidele de la Cheia, am facut masaj de relaxare cu terapie reiki si reflexoterapie.(...)

Cam atat acum... e dureros sa vorbesc despre asta, cred ca a existat o viata inainte de diabet pe care nu mi-o mai amintesc sau nu vreau sa mi-o amintesc ....iar asta e o alta viata ... sip e langa fericirea de a avea glicemii bune, sunt fericita ca am cunoscut niste oameni minunati : dna dr Vlaiculescu, mamicile copiilor cu diabet cu care “vorbesc” aceeasi limba, copiii acestia minunati cu diabet, mult mai responsabili decat alti copii.

Diabetul m-a invatat sa iubesc mai mult, sa-mi arat dragostea mai des, cat de des pot, sa “ rezonez” la durerile altora pentru ca stiu ce inseamna suferinta, sa petrec mai mult timp cu copilul meu lasand cariera pentru a-i fi alaturi. Iar acum, cu ajutorul Dexcomului , dorm noaptea ! Ma “piuie” el cand glicemia e mare sau mica.

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.