Dintotdeauna am avut o problema cu  ce, cand si cat  sa discut  cu Aida despre diabet, nedorind nici  sa o tin sub un glob de sticla dar nici  sa o bruschez cu informatia sau, chiar mai mult, diabetul sa devina lait motivul fiecarei zile, fiecarei clipe. Anul 2013 mi-a aratat ca asa, in stangacia mea,  ce am facut am facut  bine astfel incat  acum Aida  vorbeste cu mare lejeritate de diabet, informatii care am crezut  ca doar  trec pe langa ea si le-a insusit foarte bine si are un ghid al ei despre ce si cum ar trebui facut  in anumite situatii. Cea mai mare rasplata am avut-o cand, uitindu-se la emisiunea Andreei Marin iar acesta afirmand ca diabetul este o boala copila mea a avut o reactie spontana si s-a intrebat retoric 'nu i-a spus nimeni Andreei ca diabetul nu este o boala?'  Care este de fapt definitia diabetului nici nu ma mai intereseaza, faptul ca Aida il percepe ca pe un mod de viata si nu ca pe o boala este tot ce imi doresc.

Recunoscatoare inca din 2007 sunt si ca avem un medic  care sa ne ajute  in schimbul de replici dintre noi si diabet. Stiu ca asta am spus-o, insa n-am cum sa n-o spun si acum. Vorbind  cu diverse mamici care nu sunt la fel de norocoase ca si noi, si carora  medicii fie nu le raspund la telefon cand au nevoie, fie sunt foarte  zgarciti  cu informatia de care aceste mamici au atata nevoie, fie le indruma intr-un fel neinteles inca de mine la o alimentatie  precara (cat mai multa iarba...)  nu pot sa nu-i  multumesc lui Dumnezeu ca noi avem pe cine suna in miez de noapte, ca mie are cine-mi confirma daca am facut ce trebuia intr-o situatie critica, ca mie are cine sa-mi ofere raspunsurile la toate intrebarile, mai  mult sau mai putin elevate, ca fetita mea nu a simtit NICIODATA ca merge la doctor ci doar ca merge la Mihaela, ca am alaturi de cine sa incerc, atat cat pot eu,  sa fac ceva care  sa-i ajute poate si pe altii.

Recunoscatoare sunt si gastii cu care pot vorbi aceeasi limba si ma bucur tare mult  ca am reusit cumva sa depasim “limitele” unui grup  de suport  si am devenit prieteni.

Recunoscatoare in 2013 sunt si taberei organizata de doamna doctor. Daca anul trecut ne acomodam unul cu celalalt si eram tare fericiti ca copii nostrii sunt printre ai lor -sper care are sens ce zic- anul acesta   grupul s-a consolidat, s-a imprietenit, noi am ajuns sa ne dorim sa ne intilnim cat de des posibil, iar...... achizitia cea mai mare a fost faptul ca domnul Toma (tatal Aidei) s-a contopit cu grupul si a inteles si el cu adevarat de ce imi tot doream eu sa merg la intalnirile de la Academia mamicilor.

Tot in 2013 am mai facut un pas inainte si ne-am luat Dexcomul care este super mare lucru la casa omului cu diabet.

In concluzie: mama, adica eu, a primit in 2013 multumire sufleteasca si confort psihic, copila -tabara, petrecerile de la Clinica, normalitatea si  un minunat Dexcom , tata -alias dl Toma, prieteni noi si dragi  si o noua gasca in mijlocul careia se simte minunat.

Iar la glicata aceea sa stiti ca lucram; cu exceptia zilelor cu  dexa , adrenalina sau cortizon (pentru o laringita spastica), glicemiile sunt super bune. Sper din tot sufletul sa o tinem asa si urmatoarea valoare sa fie una mai omeneasca.